Uncategorized

Hello world!

Spre deosebire de alte meleaguri moldovene, menţionate documentar cu mult înaintea construirii unor biserici şi mănăstiri pe cuprinsul lor, Putna, ca toponimic sau hidronimic din vechiul ţinut al Sucevei nu este menţionată în nici un document anterior fundării mănăstirii cu acelaşi nume, respectiv, anului 1466. Apare frecvent, în schimb, cealaltă Putna, din ţinutul Vrancei, mai cu seamă în documentele de la Alexandru cel Bun, dar şi de la unii dintre urmaşii săi. Constatarea nu poate impune totuşi concluzia fermă că zona situată pe valea Putnei, un pârâu montan care izvorăşte de sub Obcina Mare şi alunecă repede spre apele calme ale Sucevei, întâlnindu-le în dreptul satului Laura, a fost total nelocuită până la mijlocul veacului al XV-lea. Dimpotrivă, numeroasele biserici atestate în primele decenii ale acestui secol pe locuri din imediata vecinătate a Putnei constituie tot atâtea mărturii că zona respectivă cunoştea, încă de pe atunci, o remarcabilă viaţă religioasă şi că Ştefan cel Mare s-a conformat tradiţiei, construindu-şi mănăstirea în preajma unei biserici mai vechi. Din uricul său de la 15 martie 1490 rezultă că pe vremea lui Alexandru cel Bun numai în ţinutul Sucevei existau „cincizeci de biserici cu popii lor”, supuse Episcopiei de Rădăuţi, dintre care, pe vremea sa, şase au fost „întoarse şi închinate să asculte de Mănăstirea (…) Putna, căci acele biserici şi acei popi sunt din satele mănăstirii”. Ele erau, desigur, biserici parohiale, de sat, dar foarte aproape de Putna exista cu certitudine în primul sfert al veacului al XV-lea şi o mănăstire. Aceasta este menţionată într-un uric din 18 august 1427 prin care Alexandru cel Bun îi miluia pe fraţii Herman şi Laţcu, întărindu-le „ocina lor (…), unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure şi din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit…”.

Dacă la aceste probe, riguros documentare, adăugăm şi tradiţiile privind existenţa unei vechi mănăstiri pe actualul teritoriu al satului Laura, unde ar fi trăit o vreme Daniil Sihastru, precum şi pe cele referitoare la precedenţa chiliei din valea Viţeului şi a unei bisericuţe de lemn care s-ar fi aflat chiar pe dealul Sionului, argumentele în favoarea fundării acestei ctitorii într-o zonă cu vechi tradiţii monastice se înmulţesc simţitor.

Să rămânem însă la izvoarele istorice, în Letopiseţul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetăţii Chilia, în luna ianuarie 1465, Ştefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor şi tuturor preoţilor „să mulţumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui…”. Nu se precizează aici cum anume trebuia să se concretizeze această mulţumire, dar, având în vedere importanţa pe care o acorda voievodul însuşi acestei victorii, este de presupus că ea urma să fie pe măsura evenimentului. Lucrurile se lămuresc, de altfel, în Analele putnene şi în Cronica moldo-polonă, unde, imediat după relatarea izbânzii de la Chilia, se menţionează foarte lapidar că la 10 iulie 1466 Ştefan-vodă a început să zidească Mănăstirea Putna, cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Cercetările arheologice din anii 1955-1956 au dus la concluzia că în incinta Mănăstirii Putna nu există urme de vieţuire omenească „anterioare construcţiilor în piatră din vremea lui Ştefan cel Mare” şi că „la venire constructorii au defrişat terenul prin ardere, descoperindu-se deasupra solului viu o dungă de cenuşă şi cărbuni, iar sporadic chiar trunchiuri de copaci carbonizaţi”.

Cele mai recente cercetări de acest fel, efectuate în anii 1980 – 1982, ar putea conduce totuşi la concluzia că chiar pe actualul teritoriu al mănăstirii a existat o aşezare monahală anteştefaniană, deoarece spre latura sudică a incintei, lingă temeliile casei domneşti construite de Ştefan cel Mare, au fost descoperite câteva morminte, care, prin poziţia lor stratigrafică, ar pleda în acest sens.

Din pisaniile şi însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ştefan cel Mare, au fost transferaţi de la Neamţu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulţi monahi, meşteri caligrafi şi miniaturişti, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie şi evangheliare necesare viitorului locaş. Prezenţa unui grup de călugări la Putna încă din faza fundării bisericii reclama, fără îndoială, o viaţă religioasă normală, conformă tipicului monahal, care, până la sfinţirea noului edificiu, nu se putea desfăşura decât la adăpostul unor chilii improvizate şi al unei bisericuţe de lemn, probabil mai vechi şi foarte apropiate, în orice caz, numai după două luni de la inaugurarea lucrărilor, Ştefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la Putna ca despre un fapt juridiceşte constituit. Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că a cumpărat de la fraţii Stan, Jachim şi Simion Babici, pe două sute de zloţi tătărăşti, satul Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile şi poienile, cu muncelele, fâneţele şi izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei şi Preacuratei Maici a lui Dumnezeu şi a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (…) să fie Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”. Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atestă Putna din ţinutul Sucevei, ca toponimic, în general, şi ca nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe care Ştefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice.

Dacă ar fi să calculăm durata lucrului la biserică după intervalul dintre fundarea şi sfinţirea ei, ar însemna că numai la acest edificiu s-a lucrat peste patru ani. în fapt, construirea bisericii a durat mai puţin, ea fiind terminată – după toate probabilităţile – pe la sfârşitul anului 1469, dar expediţiile întreprinse de voievod în Transilvania pentru lichidarea lui Petru Aron, ca şi invaziile tătare din anii 1469 şi 1470 nu i-au îngăduit s-o sfinţească decât la 3 septembrie 1470. Până atunci, domnul i-a mai dăruit o jumătate din satul Maneuţi şi o vie de nouă fălci în hotarul Hîrlăului, diverse odăjdii şi cărţi, iar în ziua de 12 aprilie 1470 i-a făcut danie somptuoasa cădelniţă de argint aurit, decorată cu motive gotice, una dintre cele mai valoroase opere de orfevrărie românească medievală, comandată unui atelier transilvănean special pentru a servi la sfinţirea marii sale ctitorii.

Potrivit vechilor noastre letopiseţe, ceremonia târnosirii s-a constituit – ca şi fundarea – într-un prinos de recunoştinţă adus Providenţei, de data aceasta pentru victoria voievodului din 20 august 1470 împotriva tătarilor, într-o „dumbravă ce să cheamă Lipinţi, aproape de Nistru”. La festivitate au participat însuşi ctitorul şi familia sa, boierii divaniţi şi o mare mulţime de credincioşi. Oficierea fastuosului serviciu religios a revenit unui impresionant sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului şi cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.

Lecturând eronat o inscripţie de la Cetatea Albă, unii istorici au afirmat că Mănăstirea Putna ar fi fost construită de un arhitect grec, numit Theodor, dar cercetările ulterioare nu confirmă aserţiunea, demonstrând că Ştefan cel Mare nu a dispus niciodată de un asemenea arhitect.

Concepută ab initio ca necropolă domnească, mănăstirea a polarizat mereu atenţia voievodului, care a dezvoltat-o progresiv şi a vizitat-o frecvent, prezenţa lui fiind atestată aici chiar în ziua hramului din anul următor sfinţirii, când emitea un privilegiu pentru Mănăstirea Probota, „scris de credinciosul său boier, pan Toma logofăt, la Mănăstirea Putna, în anul 6979 (= 1471), luna august, 15”, ceea ce înseamnă că obişnuia să rezideze uneori aici. Faptul reclama, desigur, amenajări speciale. Din conţinutul unei vechi şi mult discutate inscripţii, care s-a pierdut în a doua jumătate a veacului trecut, rezultă că Ştefan cel Mare şi-ar fi construit o locuinţă domnească la Putna în anul 1473. Transcris şi publicat în 1862, cu evidente erori, de către ieromonahul Sevastian Georgiescul, textul acestei inscripţii dispărute nu ne oferă, din păcate, certitudinea informaţiei. Iată conţinutul său în transcrierea citată: „Binecinstitorul domn al Ţării Moldovei, nepotul lui Alexandru Voievod şi fiul lui Bogdan Voievod, din coroana sfinţită a lui Dragoş Voievod, Io Ştefan Voievod şi-a făcut locuinţă sieşi în Mănăstirea Putnei, în anul 6981 (=1473), luna mai”. Câteva lucruri sunt sigure totuşi: că ieromonahul-epigrafist nu a inventat inscripţia, ci numai a transcris-o greşit; că nu partea de text privind construirea de către Ştefan a unei locuinţe la Putna, în anul 1473, este suspectată de erori, ci intitulaţia, sau, mai exact, partea introductivă referitoare la descendenţa lui Ştefan cel Mare din Dragoş-vodă; că ridicarea unei locuinţe domneşti la Putna, în vara anului 1473, apare ca un fapt perfect verosimil şi, în sfârşit, că citatul ieromonah nu a comis erorile semnalate transcriind pisania din 1559 a lui Alexandru Lăpuşneanu, care se află şi acum la Putna – aşa cum a crezut Melchisedec, iar după el şi alţii – ci o altă pisanie, care a dispărut într-adevăr. Semnalând şi regretând erorile, mărturisind că el însuşi a căutat-o, dar nu a mai găsit-o, reputatul slavist Eugen Kozak intuia valoarea acestei inscripţii, presupunând că dacă lecturarea lui Georgiescul ar fi fost mai fidelă, mai demnă de încredere, ea ar fi prezentat un mare interes istoric, întrucât se afirmă răspicat (ausdriicklich) în cuprinsul ei „că Ştefan cel Mare şi-a construit la Mănăstirea Putna, în luna mai 1473, o locuinţă domnească proprie (ein eigenes furstliches Absteigquartier)”.

Dincolo de controversele pe care le-a generat această inscripţie, profund verosimilă, repetăm, în privinţa locuinţei menţionate, alte mărturii, mult mai certe atestă că la Putna s-a construit intens în perioada imediat următoare sfinţirii. Subliniem în primul rând faptul că cercetările arheologice din 1955-1956, 1980-1982, au confirmat pe deplin existenţa – în epoca lui Ştefan cel Mare – a unei case domneşti la Putna, pe latura sudică a incintei, iar din pisania puternicului Turn al tezaurului, situat pe latura vestică, precum şi din cea de pe faţada estică a turnului de intrare în mănăstire, aflăm cu certitudine faptul că la data de l mai 1481 acţiunea de edificare a zidului perimetral, cu toate fortificaţiile aferente, era încheiată. Lucrări de amploare, ele au cerut, neîndoielnic, timp şi eforturi susţinute, îngăduindu-ne presupunerea că ridicarea lor a fost impusă şi urgentată nu numai de prezenţa bisericii si, a chiliilor mănăstireşti, ci şi de existenţa casei domneşti de aici şi de acumularea continuă a unor impresionante valori materiale şi spirituale între zidurile sale.

S-a remarcat mai de mult că „… un atare centru întărit putea să facă faţă pilcurilor de oşti prădătoare, care nu arareori se abăteau în incursiuni de jaf asupra Moldovei”, subliniindu-se, totodată, şi importanţa strategică a locurilor în care se construiau asemenea aşezăminte fortificate, implicate frecvent în sistemul general de apărare a ţării. Dintr-un letopiseţ rusesc aflăm, bunăoară, ca în timpul campaniei din 1497, Ştefan cel Mare şi-a adunat oastea „în munţi, în locuri strâmte şi de nepătruns, unde îşi avea şi mănăstirea sa iubită, numită Putna, şi acolo a stat de pază cu mare întărire, cu toată oştirea ţării”.

You must be logged in to post a comment.